Gâlceava animistului cu lumea

Animistul caută singurătate. Părăseşte sânul comunităţii unde-şi ducea veacul şi se refugiază în inima pădurii, unde numai susurul izvorului şi foşnetul vântului printre ramurile arborilor îi mai perturbă liniştea. Dar vai! Iluzia singurătăţii se stinge precum un foc în iarnă. Izvorul îi picură şoapte veninoase, vântul poartă pe aripile sale bârfa pădurii. Ochii îi cad pe un muşuroi de furnici şi animistul se trezeşte pe unul dintre şantierele oamenilor, unul miniatural... Fiecare zvon de mişcare răbufneşte cu tăria unei cupe de excavator. Nu mai pomenise vreodată atâta forfotă de suflete pe metru pătrat. Cum-necum, oamenii reuşiseră să-şi salubrizeze ograda de sufletele lumii, alungându-le în pustiu. Odată cu trecerea vremii însă, pustiul devenise o acropolă a spiritelor rătăcite, iar acum, umanitatea devenise o oază-cimitir prinsă în vârtejul vieţii, în care o mână de cioclii şi dricari privegheau la stingerea luminii.
Animistul caută cu orice preţ singurătatea, urlă după ea, fuge cât vede cu ochii, se-mpiedică de rădăcina unui fag dar nu catadicseşte să-şi ceară scuze, roiuri de flori şi insecte îi aţin calea dar el îşi înteţeşte pasul. Arborii se răresc, razele soarelui pătrund tot mai des prin pavăza desişului, până ce, într-un sfârşit, tălpile întâlnesc dogoarea nisipului. Înaintea sa, o întindere nesfârşită de apă. Era o mare sărată şi neprimitoare, o mamă cu pântecul sterp prin care viaţa nu zburdase niciodată, ci doar munţi giganţi de sare i-au pătruns adâncurile.
Beat de fericire, animistul se avântă cu paşi urieşeşti spre mult râvnita singurătate. Plonjează cu sete dar marea nu-l înghite sub faldurile-i frigide. Prea puţini stropi ţâşnesc sub greutatea săriturii sale, buzele lui sărută sarea.
Animistul pluteşte, aude în adânc tânguirea mării, sufletul ei răvăşit de singurătate, şi gândeşte: bună e şi singurătatea-n doi.

Variantă alternativă de sfârşit.

Pluteşte agale pe luciul apei, singur dar fericit. Marea îl aştepta de mult. Fiica unui Solaris uitat de vreme, rodul unei inteligenţe atavice, gândul ei ascuns purtat de curenţii adâncului urcă la suprafaţă în căutarea animistului.
Dar el nu pricepe glasul mării, nu ştie să-l osebească de restul fiinţelor ce, după mintea lui, poartă suflet şi cuget.
Şi astfel rămâne marea singură, gând la gând cu animistul, fără a izbuti totuşi vreodată să ajungă acolo.